Clubul Național al Coregrafilor din Republica Moldova: iunie 2019

COLINDATUL CU MĂȘTI ANTROPOMORFE – JOCUL MOȘILOR

Mariana COCIERU

COLINDAT WITH ANTHROPOMORPHIC MASKS - PLAY OF THE OLD MEN

Rezumat

Colindatul în ceată bărbătească, în calitate de constituent al patrimoniului cultural imaterial, a ajuns a fi în vizorul mai multor cercetători consacraţi, atât din ţară, cât şi din afara ei. Conotaţia valorică a obiceiului a constituit un argument considerabil pentru includerea acestuia în anul 2013 în Lista Reprezentativă UNESCO de protejare a fenomenelor de patrimoniu cultural imaterial al umanităţii. Manifestat preponderent în mai multe sate din sudul Bugeacului, acesta are loc într-un mod deosebit şi original în localităţile româneşti Cartal şi Satul Nou din regiunea Odesa, Ucraina, menţinându-se şi în zilele noastre. În demersul de faţă am încercat să reconstituim, în baza documentelor de arhiva, dar şi a propriilor investigaţii de teren, dramaturgia cutumiară a desfăşurării fenomenului etnofolcloric Colindatul cu măşti antropomorfe în ceată bărbătească, ceea ce ne-a permis să conchidem existenţa unor principii seculare respectate cu stricteţe de toţi actanţii acestei străvechi forme de cultură populară.

Cuvinte-cheie: Jocul Moşilor, colindat, ceată, colinde, obicei, mască populară, informator.

Summary

The Men’s group Colindat, Christmas-time rituall, as part of the immaterial cultural heritage, has come to be the focus of many consecrated scholars, both inside and outside the country. The value connotation of custom was a considerable argument for its inclusion in 2013 in the UNESCO's Representative List of the Intangible Cultural Heritage of Humanity. Mostly manifested in several villages in the southern Bugeac, it takes place in a special and original mode in the Romanian localities Cartal and Satul Nou from the Odessa region, Ukraine, and is still maintained today. In this approach we tried to reconstruct, on the basis of the archive documents and of our field investigations, the customary dramaturgy of the development of the ethnofolcloric phenomenon Men’s group Colindat with anthropomorphic masks, which allowed us to conclude the existence of secular principles strictly observed by all the actors of this ancient form of popular culture.

Keywords: Play of the Old Men (graybeards), caroling, group, carols, popular mask, informant.

În vechiul sat românesc Cartal (atestat la 1645; arheologii presupun ca a fost constituit pe ruinele fortăreţei romane ridicată pe locul aşezării celtice Aliobrix), astăzi numit de autorităţile ucrainene Orlovca (r. Reni, reg. Odesa, Ucraina), depistăm, poate cel mai viu fenomen de cultură tradiţională, şi anume practicarea obiceiului Colindatul cu măşti (Moşii) de către confreriile de flăcăi. Motivaţia performării inedite a Colindatului cu măşti în satele din Bugeac (Cartal, Satul Nou) o descoperim în diverse surse documentare. Mai mulţi informatori intervievaţi au subliniat în raportările lor faptul că localitatea Cartal este o aşezare cu populaţie românească, vădind în acest fel consecvenţa spiritului identitar românesc: „Majoritatea populaţiei îs dobrogeni, apoi moldoveni (de peste Prut) şi transilvăneni. Oamenii au venit în acest sat din România, dinspre Bulgaria şi din Bulgaria” [1], după încheierea războiului ruso-turc din 1806–1812. Prin urmare, populaţia românească venită din munţii Dobrogei, dar şi din Transilvania, şi Bulgaria au adus cu ei şi tezaurul spiritual moştenit de la străbuni, valorificându-l şi promovându-l în această localitate şi în zilele noastre.

O altă dovadă a spiritualităţii româneşti a localnicilor este obstinaţia acestora de a sărbători Crăciunul conform calendarului gregorian, aşa cum este oficiat şi în întreaga Românie. Faptul respectiv conferă Cartalului un statut aparte, evidențiindu-l de celelalte sate populate de românii din Ucraina [2].

În materialul de teren conservat în Arhiva de Folclor a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (AFAŞM) depistăm în narările informatorilor argumente privind intenţiile sovieticilor de a modifica tradiţia seculară a colindatului: „Anul acesta, 1967, fiindcă sovietul sătesc nu dă voie să îmble cu Colinda, flăcăii au făcut Moşul (nu şi Colinda propriu-zisă) la Anul Nou. Învăţătorii dau sfat ca să se îmble de Anul Nou pe nou şi cu Colinda, dar nu îmblă nimeni” [1]. Din fericire, intenţia autorităţilor de a aplica procedura de deznaţionalizare prin interzicerea practicării unor obiceiuri populare calendaristice a eşuat, aceste cutume ale culturii tradiţionale fiind prezente şi astăzi în viaţa socială a satelor respective.

Cercetătorul Iulian Filip, axându-se pe existenţa unei galerii imense de Moşi în diverse reprezentaţii folclorice, identifică în această formă intermediară de dramaturgie populară colinda-teatru [3, p. 151] sau spectacolul-colindă (remarca exegetului teatrului popular din Moldova Vasile Adăscăliţei: „Nevoia de teatru a acţionat imperios, schimbând obiceiul-colindă în spectacol-colindă. Acest lucru s-a adâncit şi desăvârşit timp de veacuri, poate chiar de milenii. El «are a demonstra că marea dezvoltare a artei este legată de dezvoltarea magiei»” [4, p. 36]). În volumul Sărbători şi obiceiuri: răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român este menţionat colindatul cu măşti umane Moşoii, atestat în localitatea Tuluceşti, jud. Galaţi, în anul 1976: „Cântau la fereastră în noaptea de Crăciun, iar în cele trei zile ale Crăciunului veneau la horă şi făceau scamatorii” [5, p. 304]. Vizibile similitudini vom depista şi cu Moşoii şi Moşoaiele/Moşoicuţele comunei Luncaviţa, Tulcea (Dobrogea, România): „Moşoiul şi Moşoicuţa reprezintă cele mai arhaice forme ale creştinismului, alungătorii tuturor relelor şi nenorocirilor, care încearcă să încheie anul şi să contamineze noul an, care abia se zăreşte. Moşoiul are rolul de a «curăţa» sufletul de rău, de a primeni conştiinţele noastre şi, mai ales, de a vesti şi slăvi Naşterea Mântuitorului! Moşoiul apără şi sfinţeşte casa gospodarului, o pregăteşte atât pentru Naşterea Domnului, dar şi pentru noul an care începe să se zărească. <…> El este «moşul» casei, bătrânul ancestral, sfătuitorul, ocrotitorul, care nu trebuie să lipsească din nicio gospodărie!” [6].

Prin moşi exegetul român Romulus Vulcănescu defineşte o serie de „făpturi mitice protectoare, ca genii apotropaice ale vetrei, casei şi gospodăriei unei familii, ca şi a spiţei de neam şi a moşiei unui neam. În acest stadiu strămoşii şi moşii deţin un rol important în viaţa spirituală a comunităţii lor de familie şi de neam. Sunt invocaţi ori de câte ori familia sau neamul e în primejdie acută şi tot de atâtea ori când familia sau neamul se căleşte de fericire şi bucurie” [7, p. 210]. Scopul acestora e de a sugera instaurarea timpului sacru în calendarul popular românesc, drept perioadă în care se desfăşoară rituri şi ceremonii pentru întreaga comunitate rurală.

În viziunea lui Romulus Vulcănescu moşii şi strămoşii poporului român sunt mai întâi „divinităţi domestice şi apoi comunitar-etnice” [7, p. 212]. Prin urmare, de Crăciun şi Anul Nou, timpul sacru al solstiţiului de iarnă, era consfinţit prin tradiţie colindatul în cete de mascaţi, printre care vedem măşti de moşi (Cartal), dar şi de babe (Satul Nou, acestea apar după anul 2002 şi în repertoriul mascaţilor din Cartal). Mascaţii moşi, menţionează Romulus Vulcănescu, aveau un comportament ludic decent vizavi de superstiţii. Când apar în joc şi măştile de babe, glumele deveneau indecente, aluziv abordându-se cultul fecundităţii agrare: „În Bucovina şi Moldova, jocul Moşului, asociat de cel al Babei, a căpătat semnificaţii erotice, legate de satira revivificării” [7, p. 329], „un fel de reviviscenţă a cultului fecundităţii agrare transsimbolizată de-o afecţiune senilă” [7, p. 216]. Romulus Vulcănescu subliniază că, din punct de vedere etnologic, moşii şi strămoşii au reprezentat şi mai reprezintă şi astăzi o instituţie spirituală a comunităţilor săteşti, care generează norme de conduită socială prin obiceiuri şi tradiţii, considerate sfinte, graţie faptului că erau stabilite de obştea oamenilor bătrâni şi buni cu statut de moşi-zei, făpturi mitice. Analizând imaginea mascaţilor din Cartal, N. Băieşu subliniază: „Moşul se prezintă aici ca un fel de semidrac-semiom: cu coarne, înainte are pusă o piele de iepure; pe faţă are mască de om bătrân, cu barbă, este îmbrăcat în manta militară (cu epoleţi, medalii), în mână ţine o măciucă făcută din papură, la cingătoare are prinse patru clopote, este împodobit cu panglici; nu vorbeşte, ca să nu-l cunoască lumea” [8, p. 142].

În AFAŞM identificăm informaţii ale cercetărilor de teren efectuate în s. Cartal în anul 1967. Peste aproximativ 40 de ani, în 2006, a fost realizată o expediţie folclorică repetată în localitatea respectivă pentru a consemna fenomenul Colindatului în performare şi a documenta elementele acestuia vizând tradiţia şi continuitatea. În cele ce urmează vom prezenta desfăşurarea obiceiului, însoţindu-l pe parcurs de comentariile necesare.

Pictorul Tudor Botin, într-un interviu despre colindele de Crăciun interpretate în satul său de baştină Cartal, menţiona divizarea în două secţiuni a localităţii [9, p. 3], fapt susţinut de mai mulţi informatori [10; 1; 11; 12]. Investigând colindatul în satul Cartal, Eugen Rauţa, face câteva observaţii importante privind împărţirea teritorială a localităţii şi denumirile preferenţiale ale acestora în anumite perioade cronologice: „Din moş-strămoşi se povesteşte că satul Orlovca se împarte în două părţi: spre răsărit «plenaşii» (de la plean, harman), iar spre apus «băltăreţii» (de la baltă). Aşa se numesc numai la Crăciun. Iar în zilele obişnuite: spre răsărit «pădurea» (cândva era pădure), spre apus «chiatra» (era zăcăminte de piatră)” [13, p. 35].

În ajunul sărbătorilor de Crăciun, relatează informatorul I. Alici (anul 1967), flăcăii-colindători „fac două cete mari, câte una în fiecare jumătate de sat. Ceata mare are vo 12 persoane. Înainte merge Ceata mare, iar din urmă Ceata Moşului” [1]. În 2006 numărul actanţilor crescuse considerabil, ajungând la 20-25 de flăcăi într-o ceată. Participanţii Colindatului sunt flăcăi între 15 şi 25 de ani. Felul interesant de a se deghiza al colindătorilor l-am identificat în informaţiile aduse de primarul localităţii Cartal Ion Chironachi: „Înainte aveau costume naţionale, dar acuma nu mai sunt acele costume şi au hotărât, acei dacă-s pădurari să aibă di formă marină, iar aceştia de-acuma di pichete de grăniceri” [12]. Detaliile aduse de Eugen Rauţa diferă parţial de cele consemnate de noi: „Vârstnicii satului consideră: «până la sosirea veneticilor în Moldova tinerii îmbrăcau uniformele armatei române. Ce a fost mai înainte când aceste pământuri intrau în componenţa Moldovei, se aflau sub protectoratul turcesc, al imperiului rus, locuitorii satului nu pot spune»” [13, p. 35].

Cât timp colindă gospodăriile satului, cele două cete se află aproape una de alta ca nu cumva să se întâlnească cu cetele din cealaltă parte a satului şi „să mănânce bătaie” [1]. Flăcăii din Ceata mare „colindă la fereastră, uneori în casă, dacă gazdele au fete” [1]. Obligatoriu interpretează colinda de casă (Colindul ăl mare). Apoi, la rugămintea gospodarilor, Ceata mare cântă şi alte colinde: de flăcău, de fată, de vădană/văduv, de militar, de bătrâni, de nou născut, de fetiţă, de tineri căsătoriţi, de preot, Colindul Maicii Domnului etc. („Dacă în casă este fată mare, ea spune: «Colindaţi-mă şi pe mine». Şi atunci colindătorii cântă şi pentru fată o colindă specială. Astfel pot cere şi ceilalţi membri ai familiei” [1]). Detalii interesante privind performarea ritualic-temporală a Colindului de casă sesizăm în relatările lui Tudor Botin: „«Colindul de casă», care e de mai multe feluri, se cântă în decursul nopţii de Crăciun: începeau cu «Colindul de seară», apoi urma «Colindul cel mare» şi se sfârşea cu cel din «Zori de ziuă»” [9, p. 3], ceea ce ne motivează să evidenţiem similitudini ale colindatului cu cel din Isaccea, jud. Tulcea (nordul Dobrogei), unde se interpretează colindul Moşoiul cu scăriţă, compus din trei părţi: „«Ici acestor curţi», «Ici acest om bun», «Pe cel luci de mare»” [14]. Prin urmare, mărturiile informatorilor vizavi de populaţia satului constituită din români veniţi din Dobrogea argumentează pe deplin originea istorică a acestei străvechi forme de cultură tradiţională.

Cântecul ritualic, executat alternativ, antifonic („colindătorii cântă câte doi, apoi alţii doi” [1]), este acompaniat, uneori, la un instrument muzical („clarnet, armonie, baian” [1]). Când este solicitată Ceata Moşului, purtătorul măştii nu cântă, ci numai joacă dinaintea geamurilor („el nu vorbeşte ca să nu-l cunoască, el nu intră în casă, face scamatorii la geam” [1]). Pentru urare actanţii obiceiului respectiv primesc răsplată: colaci, dulciuri şi bani. De Crăciun, dimineaţa, cele patru cete din ambele părţi ale localităţii se adună în centrul satului, unde are loc „concursul horelor” şi „prezentarea Moşilor”: „care ar fi mai «groaznic» şi ar face mai multe scamatorii, urmate de «bătăile» cu bâtele din papură” [9, p. 3], prin care „Moşii se arată cine-s ei. Fac hora toţi împreună” [1]. „Pe vremuri la horă se adunau doar bărbaţii satului. Acum obiceiurile s-au schimbat, încât vin şi femei, copii de toate vârstele” [9, p. 3].

Acelaşi spectacol l-am surprins în detalii şi în relatările locuitoarei s. Cartal E. Berlinscaia: „Satul înainte era împărţit în două părţi. Ăştea de aicea erau băltăreţii, care trăiau la baltă. Aştea erau plenaşii, care au pleanuri, se ocupau cu agricultura <...>, fiecare [parte a satului – n. n.] are ceata lui: Ceata Moşului şi Ceata mare. Şi de când mă ştiu eu mică, Ceata mare se îmbrăcau în marinari şi Ceata Moşului erau mai tineri. Aia erau care s-au eliberat de la armată, care erau marinarii, iar ailalţi abia se duceau în armată, care erau la Moş. <...> Moşul ăsta <...> reprezintă un duh bun. El îi frumos şi totodată straşnic parcă. <...> Personaj cu două feţe opuse, e straşnic pentru duhurile rele care stau pe la casele oamenilor şi frumos pentru oamenii la care vine el. Are măciucă. Asta-i tot un simbol, adică el alungă duhurile rele de la casele oamenilor. Iată ce înseamnă Moşul. <...> El trebuie să bată măciuca până <...> o distruge” [11]. Precizarea respectivă ne motivează să conchidem o reminescenţă a ritualurilor cu măşti din nopţile de priveghi, un cult străvechi de cinstire a morţilor. Lucia Berdan, decodificând simbolistica măştii populare în riturile de trecere, se referă şi la originea păgână, precreştină a acesteia: „La origine, pretutindeni, măştile au avut un caracter ritual, fie că erau zoomorfe sau antropomorfe. Masca, în ipostaza de recuzită a mitului, reprezenta, prin însăşi figurarea ei, un spectacol, care era, la origine tot ritualic. Cel mascat (sau travestit prin machiaj) se transpunea într-o nouă fiinţă, care întruchipa, de obicei, strămoşii de neam sau animalul totem al comunităţii” [15, p. 254]. Practicarea jocurilor cu măşti umane, subliniază Romulus Vulcănescu, prin deghizare, travestire, şi, mai evoluat, prin transfigurare, deţine un rol important în cadrul ceremonialurilor magice: „Cei ce se mascau, individual sau în grup, urmăreau pe lângă protecţia reală sau magică cu ajutorul măştilor şi legatura spirituală prin măşti cu presupusele forţe supraomeneşti (benigne sau maligne), cu închipuitele făpturi divine (demoni, semidivinităţi, divinităţi şi eroi), care socoteau că îi domină, persecută sau protejează” [16, p. 13]. În viziunea etnologului, purtătorul măştii în perioada primitivă era marcat de valoarea sacră a ei, realizând o transcendere în timpul şi spaţiul profan. Cu toate acestea, mutaţiile survenite în aspectul funcţional al măştii, de la funcţia mimetică la cea cathartică, de la imitare la creaţie, nu influenţează perceperea arhetipală a măştii de către comunitate, dacă ne referim la cea a Moşilor din Cartal. Masca Moşilor reprezintă şi astăzi un produs al imaginaţiei mitico-mitologice, care „îşi păstrează funcţia de păcălire, cu intenţia de a asigura celui care o poartă o trecere mai uşoară peste «pragurile» pe care le are de depăşit, pentru că masca presupune şi o serie întreagă de interdicţii, dar îi şi dă dreptul la un comportament ce iese din tiparele cotidianului, realului imediat” [17]. Actualmente, semnalăm o simbioză a funcţiilor ritualice şi estetice, dovadă servind păstrarea în mentalitatea colectivă a locuitorilor satului Cartal a unor reminescenţe mitico-magice (respectarea „tăcerii magice” de către Moşi pentru a nu fi atacaţi de demoni, interdicţia scoaterii măştii de către purtătorul ei pentru a nu putea fi identificat de comunitate, lovirea bâtelor/măciucilor de pământ în scop apotropaic, sunarea clopotelor prin mişcări coregrafice ale mascaţilor, credinţa în alungarea spiritelor rele etc.). Analizând materialul de teren, am observat că simbolismul magico-ritualic al Moşilor e mai pronunţat în mentalitatea colectivă a vârstnicilor, în comparaţie cu cea a generaţiei în creştere, care percepe predilect latura spectaculară a fenomenului.

E. Berlinscaia în interviul acordat s-a referit la o serie de tradiţii importante ale ritualului magic: „Prima dată colindătorii trebuie să colinde pe stăpânul casei <...>. De stăpân sânt mai multe. Este care de cu seară, este cari spre dimineaţă. Spre dimineaţă <...> gospodinele, undeva aşa la revărsat de ziuî, <...>, gătesc mâncari, <...> una din tradiţii că sî fac ghiozlomeli, un fel di plăcinţeli cari se fac aişi la noi, şî colindătorii, de-acuma ei îs obosiţi, şî eli îi servesc măcar câti una şi anumi atunşi ei colindî un colind care se numeşti Dragî domnia lui. Da aşa esti, colindele Ăl mari se numeşti, adicî cel mari <...>. În casele undi gospodăreau feti mari şi vin cetele <...>, ea trebuie s’-le coasi la căciuli flori, flori albi. Înainte le făceau din parafină, aşa-ia interesanti. <...> Stăpânul casei îi invita pe flăcăi în casă, îi aşăza la masă, îi servea acolo câte un pahar di vin, <...> ei colindau, da fata în timpul ăsta li cosea la flăcăi florile. <...> La început intră Ceata mare, apoi vine Moşul, Ceata Moşului. Ei trebuie să umbli toată noaptea ca să se întâlnească La Moşu-n deal” [11].

Colindatul de dimineaţă, ca un adevărat spectacol destinat celor vreo două mii de spectatori, care se adună în centrul satului numit foarte sugestiv La Moşu-n deal sau În deal la Moş [9], începe cu o horă jucată de Ceata mare şi Ceata Moşului (din fiecare parte a satului), care se unesc, formând o singură confrerie. Apoi, printr-un semnal tacit, pornesc să colinde în cruciș și curmeziş cele vreo cincizeci de gospodării din centrul satului, amplasate pe o parte şi alta a străzii centrale, lăsate anume pentru ziua de Crăciun. Stăpânii acestor case au bucuria de a primi în fiecare an doi Moşi şi două Cete mari. Abia când cetele ajung să-şi inverseze teritoriile, colindatul propriu-zis ia sfârşit. Începe lupta pentru supremaţie dintre Moşi şi cetele acestora şi multaşteptatul spectacol pentru publicul cartalean şi oaspeţii acestora.

Ca adevărate genii benefice, Moşii, ridicaţi în sus de armaşi/oşteni, îşi demonstrează gratitudinea, făcându-şi reciproc diverse daruri, ca mai apoi, să înceapă lupta. Este respectat convenţionalismul simbolic în numărul trei al luptelor dintre Moşi. În ultima luptă are loc înfrângerea unuia dintre Moşi (prin împingere este dat jos din mâinile armaşilor). Obţine victorie cel mai puternic, mai isteţ şi mai experimentat.

Un element relativ nou, preluat din satul vecin Novoseliskoe (Satul Nou), este Baba. Masca antropomorfă feminină apare în dimineaţa zilei de Crăciun şi reprezintă răsplată pe care o primeşte Moşul învingător în luptă. Baba e un personaj haios, care făcând diverse şotii, provoacă râsul în mulţimea prezentă.

Toţi informatorii intervievaţi au menţionat diversitatea, frumuseţea şi ineditul colindelor performate în localitaţile din sudul Bugeacului. Şi astăzi în s. Cartal unii săteni ştiu până la 10-15 colinde. În AFAŞM sunt înregistrate peste 20 de cântece ritualice de Crăciun din localitatea investigată. Varietatea impresionantă a colindelor acestei zone a fost consemnată şi de Ovidiu Bârlea: „Moldova sudică şi în continuare fâşia din extremitatea ei răsăriteană (Basarabia) a dat la iveală un repertoriu destul de bogat, cu variante pline şi bine rotunjite. Atare densitate a repertoriului ar putea apărea ca o consecinţă a conservatorismului ariilor laterale sau ca o continuare a Munteniei subcarpatice prin acele «părţi oltene» sau «Basarabia» lui Mircea cel Bătrân, extremitatea de răsărit fiind alcătuită în bună măsură din populaţia roită de aici. Vizibile asemănări tematice – se pare şi muzicale – ale repertoriului de aici cu cel din Muntenia subcarpatică fac mai plauzibilă cea de a doua ipoteză” [18, p. 373].

Analizând dinamica desfăşurării colindatului cu măşti antropomorfe în ceată bărbătească, observăm că fenomenul în cauză este un spectacol insolit, în care îşi dau concursul aproape toţi locuitorii satului, care, pe de o parte, esenţializează o instituţie care educă tineretul, îl iniţiază în obiceiurile comunităţii, dictându-i un comportament adecvat ritualului, iar pe de altă parte, reprezintă nişte competiţii artistice între taberele de colindători, fiecare confrerie străduindu-se să deţină poziţia dominantă. Referindu-se la aspectul instructiv-educativ al cetei de flăcăi, Varvara Buzilă concluzionează: „Până la apariţia legilor scrise, dar în bună parte şi după aprobarea pravilei, instituţiile sociale, constituite şi esenţializate în aşa mod încât să articuleze întreaga cultură tradiţională, vegheau asupra respectării normelor sociale, fiind orientate de sistemul de valori specific acestei societăţi. Principiile valorice ale acestui drept obişnuielnic, fidel tradiţiei, erau promovate conform unor modele consacrate, considerate de către mentalitatea tradiţională ca fiind foarte vechi şi cele mai adevărate” [19, p. 107]. Prin urmare, valoarea obiceiului vizat rămâne a fi inestimabilă, atâta timp cât concentrează sincretic diverse aspecte artistice, cutumiare, ale folclorului literar, muzical, coregrafic şi mimetic. Datoria noastră, atât a cercetătorilor, cât şi a actanţilor acestei manifestări etnofolclorice, consistă în salvgardarea esenţei şi a caracterului ritualic al Colindatului în ceată bărbătească, fără a-i periclita integritatea mitico-magică.

Referinţe bibliografice:

1. AFAŞM, 1967, ms. 175, f. 2; Cartal (Orlovca) – Reni – Odesa; inf. Ion I. Alici, 68 ani; culeg. N. Băieşu.

2. Vărzaru, Cătălin F.; Damian, George. Călători printre românii din sudul Ucrainei. Viermi de mătase pe chipurile Sfinţilor. Infoprut. 2010, 5 octombrie. Mod de acces: http://infoprut.ro/677-calatori-printre-romanii-din-sudul-ucrainei-viermi-de-matase-pe-chipurile-sfintilor.html (vizitat la: 13.06.2017).

3. Filip, Iulian. Miracolul scenei în arta populară. Teatrul popular din Basarabia şi Bucovina de Nord: Afirmarea dramaticului şi poetica sincretică. Chişinău: Profesional Service, 2011. 256 p.

4. Adăscăliţei, Vasile. Teatrul popular de Anul Nou în Moldova. Iaşi: PIM, 2015. 631 p.

5. Sărbători şi obiceiuri: răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român/ coord. Ion Ghinoiu. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004. 440 p.

6. Sărbătoarea Moşoaielor, 10 decembrie 2014. Mod de acces: http://www.romaniaturistica.ro/sarbatoarea-mosoaielor-luncavita-tulcea (vizitat la: 10.07.2017)

7. Vulcănescu, Romulus. Mitologie română. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987. 706 p.

8. Băieşu, Nicolae. Tradiţii etno-folclorice ale sărbătorilor de iarnă. Chişinău: Tipografia Centrală, 2008. 412 p.

9. Bogdea, Dan. Colindele de Crăciun înalţă sufletele oamenilor: Interviu cu pictorul Tudor Botin, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova. În: Dunărea Creştină: Supliment al revistei „Alfa şi Omega” pentru sudul Basarabiei. 1999, anul I, nr. 2 decembrie, p. 3.

10. Nechit, Irina. „Din satul meu Cartal am moştenit o română corectă”: Interviu cu actorul Nicolae Jelescu, director artistic al Teatrului Poetic „Alexei Mateevici”. Jurnal de Chişinău. 2012, 11 septembrie. Mod de acces: http://www.jc.md/din-satul-meu-cartal-am-mostenit-o-romana-corecta/ (vizitat la: 13.06.2017).

11. Arhiva personală, 2006; Orlovca (Cartal) – Reni – Odesa; inf. E. Berlinscaia, 56 ani; culeg. M. Cocieru.

12. Arhiva personală, 2006; Orlovca (Cartal) – Reni – Odesa; inf. I. V. Chironachi, 49 ani; culeg. M. Cocieru.

13. Rauţa, Eugen. Datini. Sfinte sărbători: Culegere de folclor din raionul Reni. Chişinău: S. n., 2014. 104 p.

14. Un obicei unic în România. „Moşoiul cu scăriţă”. Radio România Constanţa, 2016, 19 decembrie. Mod de accces: http://radioconstanta.ro/2016/12/19/videotulcea-un-obicei-unic-in-romania-mosoiul-cu-scarita/ (vizitat la: 10.06.2017).

15. Berdan, Lucia. Masca-simbol în structura obiceiurilor familiale. În: Anuar de lingvistică şi istorie literară. Seria B. Istorie Literară. 1994-1995, Tom XXXIV, pp. 253-260.

16. Vulcănescu Romulus. Măştile populare. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1970. 347 p.

17. Obiceiurile şi tradiţiile de Crăciun sunt încă vii în Maramureş, 24 decembrie 2007. Mod de acces: http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1198480360 (vizitat la: 10.05.2017).

18. Bârlea, Ovidiu. Folclor românesc. Vol. I. Bucureşti: Minerva, 1981. 496 p.

19. Buzilă, Varvara. Ceata flăcăilor şi Hora satului – instituţii tradiţionale de afirmare a culturii socio-normative. În: Buletin Ştiinţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie. 2014, Volumul 21 (34), pp. 107-124.