joi, 24 mai 2018

HORA – SIMBOLUL IDENTITĂŢII NOASTRE NAŢIONALE


Pavel Popa
Institutul de Filologie Română „B. P. Hasdeu” (Chişinău)

Hora a fost şi va rămâne în continuare cel mai naţional dans românesc care întruchipează viaţa. Chiar dacă astăzi nu remarcăm date palpabile ce ar viza geneza dansului respectiv, dispunem de opinia că Hora exprimă identitatea naţională manifestată prin atitudini, mentalităţi şi comportamente colective ale modului de existenţă a culturii noastre româneşti. Concomitent, universul simbolic în orizontul căruia vieţuim împreună, credinţa şi codurile cu ajutorul cărora descoperim explicaţia solidarităţii membrilor societăţii româneşti, precum şi aspiraţiile oamenilor, toate acestea le putem defini cu ajutorul celor două forme: colectivă şi circulară de desfăşurare a dansului. Fiind cel mai arhaic joc, Hora este considerat dansul cu cea mai onorată valoare ce evocă semnificaţii magice şi mitologice, fructifică o tehnică subtilă algoritmică a mişcărilor graţioase şi o ritmicitate interpretativă a jucătorilor, comunicată prin mesaje transmise de comportamentul lor. Hora reprezintă produsul raţiunii omeneşti, fondat pe dorinţa de a cunoaşte şi a gândi logic, de a înţelege sensul, legătura jocului cu societatea şi fenomenele naturii.



Termenul Hora semnifică inteligenţa, judecata şi raţionamentul lui. Raţiunea coregrafică de iniţiere a semenilor preluată şi dezvoltată de noile generaţii contribuie la educarea pasiunilor specifice creativităţii plastice româneşti. Prin urmare, omul care a îmbrăţişat raţional arta dansului folcloric este părtaşul raţiunii şi a pasiunii dând vigoare sentimentelor şi mesajelor oferite de jocul Hora.
A întocmi perfect o definiţie a dansului Hora este o muncă de neimaginat, în unitatea şi varietatea ei creativă lasă posterităţii valori inestimabile. Primul cărturar român care a definit Hora este Dimitrie Cantemir în lucrarea Descrierea Moldovei: „Când se prind unul pe altul de mână şi joacă roata, mergând de la dreapta spre stânga cu aceeaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora” [1, p. 181]. În Dicţionarul Enciclopedic Cartier cuvântul horă, hore defineşte un „dans popular românesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mână, formând un cerc închis; cerc format de cei care execută acest dans; melodie după care se execută acest dans; petrecere ţărănească la care se dansează jocuri populare” [2, p. 418]. O altă interpretare propune folcloristul român Ion Ghinoiu în lucrarea Obiceiuri populare de peste an, unde vorbeşte despre inconfundabilitatea şi motivele ornamentale ale horei întruchipate pe oul de ritual, definind acest dans în felul următor: „Dans maestuos, cu ţinută dreaptă a bustului participanţilor prinşi de mâini în cerc, simbol al perfecţiunii, cu funcţie rituală în obiceiurile din ciclul calendaristic [...]. Hora este un dans domol, al liniştei şi solidarităţii sufleteşti, care contrastează cu alte dansuri româneşti caracteristice prin mişcări repezi (Brâul, Sârba), adesea vijelioase (Ciuleandra) [3, p. 84]. Menţionând acestea, conştientizăm că Hora prin existenţa sa specifică a oferit românului un sens frumos vieţii sale. Românul dintotdeauna a căutat frumosul, descoperindu-l şi în Horă, oferind răspuns necesităţilor şi aspiraţiilor lui la diferite stadii de dezvoltare a civilizaţiei, pentru că dansul respectiv, conştient sau inconştient/ integrat cu viaţa, simbolizează omenescul şi adevărul nostru. În acest sens, poporul permanent a găsit surse pentru a susţine vitalitatea şi diversitatea dansului Hora ca valoare ce ne caracterizează naţiunea, iar cultura şi civilizaţia naţională a ştiut să asimileze, să tezaurizeze şi să transmită generaţiilor noi valorile care-i sunt necesare şi definesc respectivul dans – comoară estetică unicală.
Desfăşurată în cerc, cu mişcări ritmice desluşite şi transparente, ce emit mesaje de drag de viaţă, şi inspirată de semnificaţii cosmice ce pastişează navigaţia dansantă a planetelor în jurul soarelui, Hora simbolizează divinităţi siderale venerate de străbuni. Se presupune că Horei îi revine o vetustate de peste şase milenii, existentă în spaţiul geo-românesc, în cel al strămoşilor noştri, la traci, la populaţiile româneşti din Peninsula Balcanică şi din Carpaţi, până în Slovacia valahă. Vechimea Horei este confirmată şi de simbolurile grafice descoperite pe ceramica Culturii Cucuteni – cea mai veche civilizaţie europeană, care îmbrăţişa teritoriile actuale ale României, Republicii Moldova şi Ucrainei, prin însemnele cercul şi roata – simboluri ale firmamentului şi soarelui prezente şi în grafia specifică acestui joc. Reprezentarea celor şase femei prinse în horă ilustrează distincte asimilări coregrafice ale dansului, dedicate forţelor terestre şi unităţii dintre cer şi pământ. Pe obiectul care evocă Hora sunt zugrăvite trei cercuri: cercul de bază îmbină tălpile dansatoarelor, simbolizând pământul – planetă a sistemului solar, care încheagă şi propteşte tot ce există; cercul mijlociu asamblează taliile dansatoarelor, însemnând unicitatea generatoare de viaţă, iar cercul superior uneşte braţele şi devlele celor şase femei, reprezentând intensitatea spirituală.
Numeroase descoperiri arheologice certifică practicarea frecventă de către societăţile antice a cultului zeiţei-mamă şi a celui solar, fiind exteriorizate simbolistic şi în dansul Hora, ca expresie a unui ritual solar de fertilitate şi ca reprezentare circulară vie, asociată soarelui ce marchează legământul dintre ele cu un simbolism bogat şi revelator în viaţa omului: „ca o manifestare a divinităţii [...], soarele este izvorul luminii, al căldurii şi al vieţii” [4, p. 133]. Amerindienii din America de Nord (sec. al XVI-lea), fixaţi cu traiul între oceanele Pacific şi Atlantic, tradiţional în luna iunie practicau Dansul soarelui, în fazele zilei când „soarele este cel mai sus, iar ziua, cea mai lungă, dansul era o modalitate de a mulţumi soarelui pentru protecţia acordată şi de a-l ruga să-şi acorde favorurile şi în viitor” [5, p. 183].
Melodiile de horă exprimă o anumită încărcătură emoţională ce constituie o stare de catharsis pentru anumite trăiri caracteristice fiecărui individ în parte, care joacă sau priveşte, având şi funcţia de a modifica starea spirituală a actantului activ/pasiv. Anume prin ritmul său muzical, Hora semnifică izvorul lăuntric al sufletului şi spiritului individului; o formă specifică a vieţii noastre; expresia nonverbală a omului executată prin mişcări, salturi, gesturi, mimici simbolizând imaginea artistică a românului. În virtutea celor expuse, sentimentele, gândurile, dispoziţiile individului şi a colectivităţii sunt elucidate în exprimarea plastică a variatelor rosturi sufleteşti aplicate în mod sincer şi graţios. Limbajul coregrafic al dansului demonstrează dorinţa de libertate şi suveranitate, făureşte emoţii, protejează descătuşarea unor simţiri, a curajului, a iubirii de spaţiu şi lume, oferă trupului omenesc graţie, frumuseţe, sănătate.
     Nedefinită pregnant, etimologiei cuvântului hora îi sunt atribuite diverse versiuni, în neogreacă χοροio însemnă sat. La noi Hora reprezintă dansul practicat în cadrul sărbătorilor calendaristice, ceremonialurilor de familie, cât şi în repertoriul Horei satului, obicei consacrat al neamului, organizat în zilele de odihnă şi de sărbători, decontând un simbolism al sălaşului ancestral cu o valoare incontestabilă, o marcă de identificare în lume a spiritualităţii poporului nostru. În Bulgaria şi Macedonia este numit Horo, în Rusia – Horovod, în Grecia – Chorea (choreia, khoreia, χορεορεα) – dans jucat în cerc (χορεύω σε κύκλο) şi acompaniat de cântători. Renumitul Homer (gr. μηρος Hómēros) a descris dansul respectiv în lucrarea Iliada (λιάς)unde Horae întruchipează o zeitate-paznic a celor 12 porţi ale Olimpului – locul sacru al zeilor. În mitologia târzie Horae reprezintă şi cele 4 anotimpuri, fetele zeului solar grec Helios şi ale zeiţei lunii Selene, fiecare înzestrată cu atribute convenţionale. Când ziua a fost divizată în 12 segmente egale, fiecare parte a fost numită hora – matricea denumirii unităţii de timp – ora. Şi astăzi întâlnim în unele localităţi regionalismul ora echivalent cu termenul hora. Cele 12 Horae simbolizează ciclicitatea care în vorbirea populară mai este numit roata timpului. În aşa mod, remarcăm asemănarea dintre cele 12 Horae şi cele 12 zodii prin care trece Soarele timp de un an. 12 este cifra ce conţine simboluri legate şi de cei 12 apostoli ai lui Iisus, 12 triburi ale lui Israel, 12 luni ale anului, 12 ani ai lui Iisus când a mers la templu, 12 fii ai lui Iacov etc.
Mai multe surse ştiinţifice româneşti îi atribuie vocabulei hora şi derivatelor ei următoarele semnificaţii: dans popular românesc, melodie populară românească, cerc format de cei care execută acest dans, petrecere ţărănească, unde se dănţuiesc jocuri populare ş.a. Horă mai semnifică şi adunare, întrunire, concentrare a mai multor oameni într-un loc anumit, de exemplu: „când conocarii mirelui ajungeau la casa miresei unde se ţinea nunta în prima zi, ziceau o oraţie, adresându-se către nuntaşii adunaţi în ograda socrului mic: Buna ziua, buna ziua, / horă frumoasă jupâni dumneavoastră!” [6, p. 59], dar şi sensurile: rotocol mare de fân – pentru horişte şi horiturădistanţă parcursă în timp de un ceas – pentru orăhoarî – pentru sat, aşezare rurală, în percepţie contemporană (conform dicţionarului Papahagi). Acelaşi sens îl are şi termenul clasic grec chora, din care, indubitabil, este derivată şi vocabula aromână hoarî. Cuvântul hora mai denumeşte: constelaţiecoroană-boreală; încăpere spaţioasă la curtea domnească, servind ca sală de aşteptare, loc de petreceri; cerc, grup aparte; bisericuţ, cor (al unei biserici); a horîhorăsc – a cosi cu hreapca (dispozitiv la coasă); a aduna cu grebla fânul pentru a forma baza căpiţei; a cânta sau a interpreta la instrumente melodii populare; hуră (hуre) – oraş, cântec liric sau satiric, adunare sărbătorească, organizată, de obicei, în fiecare duminică în sate unde se joacă horahoritor – dansator, cântăreţ etc. Sinonimele cuvântului hora sunt: chiuit, chiuitură, doină, strigătură ş. a.
De la începuturi, Hora, concomitent cu dificultăţile cotidiene ale omului, a participat semnificativ la declanşarea spirituală a colectivităţii prin dramatismul psihologic provocat de euforia dansului, prin relaxare, liniştire, reţinere şi plăcere, bucurie. Eleganţa corpului jucătorului şi a paşilor lui de horă creează o înălţare spre divinitate, o încredere în viitorul fericit, o rugă către Univers şi asigură (inconştient poate) unitatea dintre Cer şi Pământ.
Hora este inspirată de simbolismul cosmic, anume prin forma circulară de desfăşurare: „prin dispunerea dansatorilor în cerc, prin mişcarea ritmică şi prin rolul ei de solidarizare emoţională, hora simbolizează o lume perfectă şi solară” [4, p. 72]. Dansul respectiv ilustrează o semnificaţie aparte ce implică relaţii cultural-spirituale româneşti. Şi evocarea creaţiei coregrafice în Hora Unirii de Vasile Alecsandri subliniază expresia artistică care demonstrează unitatea naţională şi rolul incontestabil realizat de acest joc în civilizaţia românească. Prin originalitatea şi spectaculozitatea sa reprezintă fenomenul real care întruchipează idealitatea noastră de la începuturi, simbolizând evoluţia culturii româneşti în rang de manifestare a cugetului. Hora mai este şi o dezmierdare trupească întreţinută de spontanietatea sentimentelor de înălţare, bucurie, mândrie, realizată prin fineţa, rigurozitatea, corectitudinea, temperamentul executării combinaţiilor de paşi horali. Dansul respectiv simbolizează pasiunea puternică de a tălmăci veridic acest joc înzestrat cu o sensibilitate distinctă de dragoste, de agrement, ce contribuie la realizarea contopirii exaustive a interpretului cu divinitatea, simbolizând exteriorizarea spirituală de plăsmuire a neamului. Hora confirmă, perpetuu, actul emoţionant de comunicare – simbol al activităţii şi solidarităţii sociale, iar distribuirea interpreţilor în cerc închis exprimă un ritual de consolidare, o regăsire a colectivităţii. Când nuntaşii improvizează cercul şi dansează hora prinşi de mâini, aceasta reprezintă comunitatea în care se încadrează mirii – moment festiv de trecere a recenţilor căsătoriţi de la statutul de tineri la cel de familie – caz excepţional în viaţa lor, dar şi a satului. Hora reprezintă jocul vieţii şi al morţii, al patimilor şi al pasiunilor omeneşti.
De la obârşie, Hora exprimă o formă individuală de comunicare nonverbală şi spontană între interpret şi corpul său, între jucător şi ceilalţi participanţi, care implică atât conştientul, cât şi subconştientul, demonstrând un mesaj semnificativ într-o situaţie destinsă, securizantă, creată de autenticitatea şi expresivitatea pasului horal şi convenţia socială, care asociază funcţiile dansului cu diverse momente de distracţie sau sacralitate. Menţionăm că dansul Hora poate fi caracterizat prin două trăsături specifice care în momentul desfăşurării se susţin reciproc:
I. Hora, prin continuitate, menţine şi alimentează neîntrerupt relaţia lucidă cu emoţiile participanţilor, depozitate de-a lungul vieţii la rang somatic, păstrate ca tensiuni musculare la nivelul unor părţi ale corpului, legate simbolic de situaţiile trăite. Conform acestora, constatăm că prin dans omul devine mai evocativ, inventează şi demonstrează noi abilităţi creatoare a corpului, conştientizând ponderea lor.
II. Hora necesită o stare de joc pentru a realiza actul de creativitate autonomă, bazat pe imaginaţia interpreţilor inventivi, pe improvizaţia spontană şi total liberă, graţie intuiţiei şi inspiraţiei pe moment a unor paşi coregrafici ritmaţi în baza acompaniamentului muzical, păstrând stilul şi forma locală de interpretare a dansului.
Forma de interpretare a Horei reprezintă principiul ce determină structura internă şi externă a jocului, defineşte limbajul şi modul de execuţie a paşilor coregrafici diverşi graţie funcţiei lor de comunicare şi a modului individual de repercutare a existenţei sociale a dansului. Fără a lua în consideraţie dimensiunile formei lui, dansul creează o stare de maximă capacitate de improvizaţie şi strădanie a spiritului şi a organismului uman, obţinute prin aspiraţia de a dansa şi manifestate prin năzuinţele mentalităţii fiecărui om în parte. Tradiţional, forma de interpretare a horei întruchipează cercul închis exprimând o metaforă pentru comunitate: „Cercul în cadrul simbolic al figurilor geometrice, ocupă un loc important, alături de centru, cruce, pătrat şi triunghi, fiind simbolul perfecţiunii, omogenităţii, mişcării imuabile şi eterne care nu are nici început, nici sfârşit. Pe plan cosmic, simbolizează cerul, în opoziţie cu pătratul care e simbolul pământului. Este şi simbolul timpului, al veşnicei reînceperi, redate în plan iconografic prin imaginea şarpelui care-şi muşcă coada [...] E simbolul dragostei creştine, în centru fiind Dumnezeu, iar credincioşii vin spre el din perisferă. [...] Cercul împărţit în două: ziua şi noaptea, vara şi iarna, yang şi yin. [...]. Cercuri unite: unirea dintre cer şi pământ” [7, p. 35].
Numeroase popoare îi atribuie cercului horal fermitate magică de apărare. Din perspectivă apotropaică, în formă circulară sunt construite cetăţile (Cetatea Sorocii), stânele, fântânele sau e trasă brazda magică în jurul caselor şi a satelor în caz de pericol, dar şi în semn de hotar.
Simbolistica cercului este multiplă: „cercul este figura ciclurilor cereşti, a revoluţiilor planetare, a ciclului anual din zodiac. Mai degrabă decât cercul, forma primordială este sfera care figurează oul lumii, cercul fiind o proiecţie sau o secţiune a sferei. Paradisul terestru era circular. În iconografia creştină, motivul cercului sugerează eternitatea; trei cercuri sudate evocă Treimea: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tot ce este rotund are un sens universal pe care îl simbolizează globul. Sfericitatea universului şi a capului omului sunt indici de perfecţiune. Închis, fără început şi fără sfârşit, complet desăvârşit, cercul este simbolul absolutului. [...] Atunci când este destinat să protejeze un individ, cercul devine inel, brăţară, colier, brâu, coroană. [...] Cercurile aveau menirea de a menţine coeziunea dintre suflet şi corp. [...] În conştiinţa românească, cercul este asociat soarelui, cerului, lumii şi lui Dumnezeu” [4, p. 31-32].
Cercul este simbolul roţii care se învârteşte. Babilonienii au utilizat cercul ca măsurătură a timpului, pentru indienii din America de Nord, timpul diurn şi cel nocturn reprezintau cercuri ce se aflau deasupra lumii. Celţii considerau că cercul şi sfera au valenţe magice, de aceea erau amplasate la intrarea în cetate, ca duşmanii să nu răzbată în interiorul ei fără războire. În Orientul Mijlociu razele/rozetele, frecvent uzitate în arhitectură, erau întrebuinţate şi ca amulete ori obiecte de decor, fiind considerate remedii contra deochiului şi a forţelor malefice. Războinicii, înainte de luptă, trasau în jurul lor un cerc ca semn de protejare. Ei purtau multe brăţări dăruite de cei care îi aşteptau să revină sănătoşi la vatră. Aşezările primitive în formă de cerc, roată, ocol erau considerate mijloace magice de apărare – model preluat de la aşezarea în cerc a animalelor în caz de primejdie; este în acelaşi timp şi motiv solar. Aceste aspecte circulare sunt întâlnite şi în ritul colindatului, după finisarea acestuia în centrul satului se desfăşoară o „horă mare”, tradiţional circulară.
Trebuie să remarcăm sacralitatea horei ca cerc închis, în care sunt primiţi doar oamenii curaţi. Exemplu ne serveşte Hora căluşarilor sau Hora din Căluş – cea mai sacră horă alcătuită din feciori care nu aveau dreptul moral să părăsească căluşul timp de 3, 5 sau 9 ani. În acest caz, hora delimita un spaţiu sacru. Hora îşi deschide cercul în circumstanţe semnificative: intrarea tinerilor (fete, flăcăi) în joc – rit de trecere de la starea de adolescent la cea a flăcăului bun de însurat sau fată de măritat, cu caracter social strict stabilit de colectivitate: „Cât timp oamenii se nasc, se maturizează, se căsătoresc, fac copii, îmbătrânesc şi mor; [...]; cât timp celebrează ciclurile naturale, începuturile şi sfârşiturile calendaristice; [...], ei practică sau sunt supuşi, cu sau fără ştiinţa lor, unor rituri de trecere” [8, p. 11]. Acest ritual are funcţia de a efectua „tranziţia de la copilărie sau adolescenţă la starea adultă, ritualuri care sunt obligatorii pentru membrii unei anumite societăţi. Literatura etnologică desemnează aceste ritualuri prin termeni ca: „ritualuri de pubertate”, „iniţieri tribale” sau „iniţieri într-o grupă de vârstă” [9, p. 178]. Prin acest rit Hora permite participarea tuturor doritorilor fără a evalua statutul şi etatea persoanei. Dăinuind coerent în scenariile de prestare a vieţii, Hora simbolizează cele mai semnificative primeniri din existenţa individului.
Fenomenul de a trăi al omului, asemuit cu cel al funcţionalităţii Horei, manifestat de esenţa proceselor istorice percepute în mod direct de către individ ca aspect al naturii şi civilizaţiei în veşnică mişcare, „constă astfel dintr-o succesiune de etape ale căror începuturi şi finaluri formează ansambluri de acelaşi ordin: naşterea, pubertatea socială, căsătoria, paternitatea, propăşirea clasei, specializarea ocupaţiei, moartea. Şi fiecăruia dintre aceste ansambluri i se raportează ceremonii al căror obiect este identic: realizarea trecerii individului dintr-o situaţie determinantă la o altă situaţie determinantă. [...], individul transformându-se după ce a străbătut mai multe etape şi a depăşit mai multe frontiere. De aici, asemănarea generală a ceremoniilor naşterii, copilăriei, pubertăţii sociale, logodnei, căsătoriei, gravidităţii, paternităţii, funeraliilor şi iniţieirii în societăţile religioase” [10, p. 16 - 17]. În acest context rolul Horei este foarte semnificativ. De exemplu, participarea dansului Hora la desfăşurarea riturilor de trecere a individului din societatea noastră: Hora de scăldătoare a noului născut; Hora recrutului – ultimul dans din cadrul ceremoniei de petrecere a tânărului la cătănie; Ieşitul la horă a fetei/flăcăului în cadrul Horei satuluiHora înhobotatului miresei sau De trei ori în jurul mesei la îmbrăcatul miresei; Hora tinerilor însurăţei sau Hora miresei (în unele localităţi din sudul republicii numită şi Nuneasca) – simbolizează celebrarea şi bucuria tuturor la vederea cuplului de miri alăturaţi pentru prima oara în Hora mare, ţinută în faţa casei miresei; Hora socrilor mariHora socrilor mici; Hora de cununie, jucată în ograda bisericii şi pe drum până la locul destinat; Hora mortului, din ritualul petrecerii în cealaltă lume a tinerei/tânărului nelumit, care era înmormântat în veşmânt de mire: „Năframa de cununie / Ţi-am pus-o la pălărie; / Năframa di vornicel / Ţi-am pus-o la feşnicel, / Năframa di lăutari / Ţi-am pus-o la preuţi mari” [11, p. 89], dar şi cu alte prilejuri importante în viaţa omului, marchează diverse momente de trecere a individului.
În tradiţia noastră acest dans, dintotdeauna, oferea numeroase privilegii tinerilor de a frecventa hora, a merge la bal, la cârciumă, a umbla cu colindatul, a dansa cu fete/flăcăi la joc etc.: „Tânărul trebuia să treacă o serie de probe de putere şi de bărbăţie, pentru a dovedi că este capabil să facă faţă îndatoririlor care îl aşteaptă în noua stare” [12, p. 134-135].
Un alt obicei semnificativ este şi ritul de trecere a omului de la starea de doliu la viaţa normală. După pomenirea decedatului apropiat, persoana respectivă întră în horă şi aruncă dulciuri şi monede peste cap. În tradiţia creştinească, banul, datorită formei lui circulare şi materialului strălucitor din care este făcut, este asociat „principiilor solare şi valorilor cereşti” [7, p. 21]. Acest ritual practicat şi în prezent în satele Chircani, Cucoara, Badicul Moldovenesc din raionul Cahul, este asemănat cu bunăstarea, fermitatea şi considerat drept permisiune din partea decedatului, a Domnului şi a colectivităţii de a-şi trăi viaţa cu toate bucuriile ei. Tot în localităţile respective se utilizează obiceiul de a petrece flăcăul/fata mare în lumea celor drepţi cu muzică populară, iar tineretul dansează pe drum până la cimitir fără a chiui, intona strigături şi a demonstra veselie, ci contrar – tristeţe profundă, ei fiind legaţi cu ştergare şi cu băsmăluţe împăturite triunghiular la mâna stângă, cu colţul ascuţit în jos. Localnicii numesc acest obicei „Hora vieţii şi a morţii”.
Datorită participării dansului la desfăşurarea vieţii omului, Hora semnifică celebritate, răspunzând întocmai cerinţelor lui şi a societăţii. Hora înseamnă şi limbaj – ansamblu de mişcări ritmate, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii, un sistem de semne codificate, care nu fac apel la cuvinte, dar scot în vileag multe idei sau sentimente prin mişcare, culoare, sunete muzicale etc.
De asemenea, Hora semnifică şi manifestare, uneori explozivă a instinctului vieţii, unde trupul şi sufletul, creatorul şi creaţia, vizibilul şi invizibilul, regăsindu-se, se contopesc într-un extaz unic, dând naştere unor noi momente şi mesaje de creaţie coregrafică horală, care valorifică necesitatea funcţiei dansului în raport cu viaţa omului. Din aceste considerente, constatăm că la acelaşi nivel al existenţei vitale a omului se manifestă şi Hora, atât ca fenomen mental, cât şi spiritual. Ea nu dispare, ci se transformă, de aceea acest dans nu poate fi repetat întocmai. De fiecare dată, parametrii energetici ai lui se schimbă, fiind într-o armonie concomitentă cu evoluţia universului: „Aceasta explică faptul că mişcarea se manifestă pretutindeni în Univers, că nimic nu este în stare de repaos, că totul se mişcă, totul vibrează” [13, p. 35]. Astfel sunt toate dansurile sacre cu caracter religios ce inspiră sentimente de adoraţie, aşa ca: hora după cununie sau primul dans nupţial – Dansul mirilor, considerat unul dintre cele mai vechi şi frumoase obiceiuri de nuntă cu o conotaţie diferită pentru fiecare cuplu. În timpul practicării acestuia unele cupluri acordă icoanei de cununie, din punct de vedere creştin, un respect divin, dansează ţinând ambii icoana, „căci icoana este, înainte de toate, reprezentare în limitele inerente incapacităţii fundamentale de a traduce adecvat divinul – a Realităţii transcendente şi suport al meditaţiei: ea tinde să fixeze mintea asupra imaginii care, la rândul ei, o trimite mai departe, concentrând-o asupra Realităţii pe care o simbolizează” [14, p. 462].
Dansul Hora scoate în prim plan un scop bine determinat, promovează producerea „bucuriei, voioşiei. Căci dansul ţărănesc este, întâi de toate, vesel, el incită la zburdare, la dezlănţuirea întregii fiinţe” [15, p. 16], celebrează binefacerile naturii şi ale oamenilor, asigură coeziunea comunităţii româneşti prin reactualizarea faptelor strămoşilor, fiind simbolul suprem al bunăstării societăţii.
În Horă îşi găsesc expresivitatea adecvată toate elementele constitutive ale culturii populare autohtone, care ţin de spiritualitatea românească. Semnificaţia şi valoarea incontestabilă a Horei exprimă o binecuvântare peste metaraţiunea naţională, ce constituie expresia esenţială a întregii spontaneităţi creatoare româneşti.
Hora reprezintă dansul indispensabil al afirmării vieţii, întocmai ca munca şi hrana. Astfel concepută, Hora ilustrează perfect factorul fundamental al spiritualităţii poporului român pentru că este legată de opinia comună şi universală despre viaţa şi lumea autohtonului, concepţia unei lumi unitare, în care există legităţi izvorâte din echilibrul pământesc, al forţelor cosmice de ordin divin.
Hora uneşte toată lumea într-un cerc exorbitant, unde oamenii se prind de mâini, învârtind cercul, de obicei, împotriva sensului mişcării acelor ceasornicului. Acompaniamentul muzical al Horei este realizat, mai des, de instrumente muzicale ca: vioara, trompeta, acordeonul, toba, fluierul ş.a.
În secolul al XIX-lea Horă se numea şi locul unde se desfăşura sărbătoarea ţărănească Hora (JoculHora satului). Hora mai poate fi numită şi în funcţie de originea sa: – Hora de la Colibaşi, Hora de la Slobozia Mare, Hora de la Cahul, mai rar, poartă numele persoanei – Hora lui Michişor BotgrosHora lui Vovulică, Hora lui moş Ion Duia etc. sau numele evenimentului – Hora miresei, De trei ori în jurul mesei, Hora nunţii etc.
Hora, pentru români, reprezintă cel mai exhaustiv ritual ce simbolizează existenţa milenară, stilul definitoriu de comunicare a cugetărilor noastre, instrumentul prin interludiul căruia conversăm, ne informăm, realizăm schimburi de idei, viziuni, credinţe, ne înţelegem reciproc. Acest dans precede un eveniment capital: evadarea, anamneza sau moartea, conform caracterului său magic, prin imitarea perfectă a ritmului poporului şi întruchipează metafora renaşterii identităţii naţionale româneşti.
Referinţe bibliografice:

1.     Cantemir, Dimitrie. Descrierea Moldovei. Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional, 2001. 256 p.
2.     Dicţionarul Enciclopedic. Ediţia a II-a. Chişinău: Cartier, 2001. 1696 p.
3.     Ghinoiu, Ion. Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997. 285 p.
4.     Ciobanu, Maria; Negriu, Dorina. Dicţionar de motive şi somboluri literare. Chişinău: S. n, 2005. 170 p.
5.     Adkinson, Robert (coord.) et al. Simboluri sacre. Popoare, religii, mistere. Trad. de Oana Zamfirache. Bucureşti: Art, 2012. 792 p.
6.     Teodorescu, G. Dem. Vasilca, Pluguşorul, Oraţii de nuntă, Paparudele şi Caloianul. Bucureşti: Editura Librăriei „Universala“ Alcalay & Co., S. a. 126 p.
7.     Evseev, Ivan. Dicţionar de Simboluri şi Arhetipuri Culturale. Timişoara: Amarcord, 1994. 206 p.
8.     Constantinescu, Nicolae. Studiu întroductiv. În: Gennep, Arnold Van. Rituri de trecere. Trad. de Lucia Berdan, Nora Vasilescu. Iaşi: Polirom, 1996. 193 p.
9.     Eliade, Mircea. Nostalgia originilor. Istorie şi semnificaţie în religie. Trad. de Cezara Baltag. Bucureşti: Humanitas, 1994. 270 p.
10. Gennep, Arnold Van. Rituri de trecere. Trad. Berdan Lucia, Vasilescu Nora. Iaşi: Polirom, 1996. 193 p.
11. Tocilescu, Grigore G.; Cristea N. Ţapu. Materialuri folcloristice. Vol. III. Bucureşti: Minerva, 1981. 541 p.
12. Pop, Mihai. Obiceiurile tradiţionale româneşti. Bucureşti: S. n., 1976. 192 p.
13. Rusu, Risvan Vlad. Dicţionar de simboluri pentru protecţia socială. Bucureşti: DAO PSI, 2007. 230. p.
14. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain. Dicţionar de simboluri: Mituri, Vise, Obiceiuri, Gesturi, Forme, Figuri, Culori, Numere. Iaşi: Polirom, 2009. 1072 p.
15. Bârlea, Ovidiu. Eseu despre dansul popular românesc. Bucureşti: Cartea Românească, 1982. 174 p.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

HORA – SIMBOLUL IDENTITĂŢII NOASTRE NAŢIONALE

Pavel Popa Institutul de Filologie Română „B. P. Hasdeu” (Chişinău) Hora  a fost şi va rămâne în continuare cel mai naţional dan...